”Dragi” săteni

Am crezut în om și-n soartă; Nu destin, ci viață dreaptă. Am cerut puțin, și-am dat, Mult mai mult, la cei din sat. N-am primit, ades, nimic. Poate „vorbe”; nu le zic. I-am iubit așa cum sunt, Cu, sau fără nimic sfânt. M-au rugat să îi ajut, În genunchi când au căzut, Dar apoi s-au ridicat Și cu pietre-n alții-au dat. Au gemut în fața mea: -Dă-ne bani, s-avem ce bea, Căci apoi vom încerca, Să fim buni… Stai, nu pleca”! I-am lăsat, pribegi spre Iad… I-am urmat doar pân-la vad. Styxul revărsat spre ei, Tulbura turma de miei. Am rămas, pe mal, tăcut. Regretam că i-am pierdut. -Te transpui în ei. Nu-i bine! Vocea-o auzeam în mine. -Ai dreptate! Taci! am spus. Viața-i cu bilet… doar dus.