La copcă

-prima zi-

Lacul freamătă sub gheață. Apa-n copcă viu pulsează. Ne-am cam înroșit la față. Ochii umezi mai visează.

Albul pur se pierde-n stuful Sfârtecat de crunta iarnă. Pe sub guler simt fin puful Ce, nori joși, încep să-l cearnă.

Patru câini, certați de mine, Că de-acasă au plecat, Se tot miră: ”Nu-i e bine? Îl păzim. Nu-i delicat”.

Tolăniți fără rețineri Pe zăpada cristalină, Latră uneori ”susțineri”. Simt că-i cu răbdări la cină.

Brusc, tăcerea de idilă Hărtănită-i de copoi. Au văzut un ”Urechilă”, Ce-a tulit-o spre zăvoi.

Pofta-n cui și-au pus-o iute; ”Țopăilă”-a dispărut. Au rămas, pe Alb, ciufute, Patru umbre… la păscut.

Îi vedeam cum se aleargă, Luând câmpu-n lun și lat. Și eu îi cam bat, că dragă, Mi-este vorba-n vers ”pătat”.

Cu răbdarea cam știrbită De eșecuri repetate, Lung privesc copca-ndrăcită, Ce de pești mă tot desparte.

Una după alta-n grabă, Sfredelim în lung de mal. -Reflectoare… bună treabă. -Ca la teatru, stau la stal.

Ferm convinși că nu se poate Să nu dăm de ”Bibănescu”, Ne mutăm și mai departe… M-am ales cu ”Pitorescu”.

Șapte-am prins și rău îmi pare. Să-i mănânc, iar m-am decis. Am făcut ca Fiecare: Pentru poftă am ucis. g.r. feb.2017