Lupul singuratic

Cu laba-nsângerată De dinții reci de fier, Cu voia lui scurtată, De dinții dați de Cer, Rănit și ca ființă, De cei ce l-au uitat, Un Lup, mai singuratic Decât un brad uscat, Se-oprește la Izvorul Ce tremură pe piatră, Când se aruncă-n viață Și-i rupt, pe veci, de vatră. Legat de legea firii, Neputincios coboară. Să urce nu mai poate… Ce crunt poate să doară. Cu grija oferită De scump,i doar celor dragi, I-atinge rana crudă Și-n undă cad mici ”fragi”. Sub stânca-nsingurată, Cu laba lui la El, Un Lup urlă-n tăcere, Când foamea urlă-n el. E condamnat să moară; De fier e ”însemnat”. Pădurea îl acceptă, Chiar dacă e damnat. Îi dă acum o șansă, De a trăi, și lui. S-a ”stins”-o căprioară, Lovită de un ”cui”.

Ce fier barbar cutează Copiii ei să-i ia? Ce fiară-acum Domn-este, Dar fără Viață-a da?…