Marte și lumina

Lacul se răzbună-n malurile oarbe; Le lovește-n transă și, din ele, soarbe. Viforul din ”Marte”, a lovit pieziș. Iarna, mult prea blândă, parcă l-a prezis. Valuri sfârtecate, cu coame de cai, Amintesc căderea omului din Rai. Tot așa probabil, Domnul, supărat, Și-a vărsat amarul, cert, îndurerat. Ropotul de ploaie rupe și sfâșie Pacea-nmugurită pe-un crâmpei de vie. Din culori, lumina, se retrage-nvinsă; Sus, în tulburii nouri, în lanțuri e prinsă. În încrâncenarea celor ce câștigă, Ea e strangulată și, prin tunet, strigă. Fulgerul se-abate. Rănile o dor. Peste-un timp de jale, noaptea trage-un stor. E război în Ceruri. Marte-i printre zei. Pe Pământ? E ”Marte”… Moarte? Câtă vrei…