Osul pasiunii

Și-a pus coada pe spinare Și-a plecat spre ”avenir”. Trăia viața cu răbdare Și cu un profund sictir. A lipsit vre-o săptămână; Carieră n-a făcut. După blana flendurită, Nu cred că i-a cam plăcut. Mârâia cam a fereală; Scuze, sincer, nu-și cerea. C-a lăsat curtea pustie, Undeva îl cam durea. -Deci, te am câine de pază. De greșesc, mă corectezi. -Pentr-un scurt concediu, gata, La sânge mă cercetezi. -Deci, o săptămână-ntreagă Ai umblat de capul tău. -Inima m-a pus pe drumuri. Capul n-are vină, zău. -Deci, de oaie ai făcut-o; Brânză bună în burduf. -Ce să fac, dac-am crezut-o? Și oftă, plin de năduf. -Deci, ”pornirea” e de vină… -Pasiune-i, ca la voi. -Vai, ce mai profundă minte… -Pentru ea rămânem ”goi”. Se gândea numai la ”blană”, Sau la simțuri și averi? Mai era și Libertatea Și-alte patimi, ca poveri. Îl priveam cu-ngrijorare: Nu vreau câine înțelept. Mi-e deajuns că-n lumea noastră Îmi dă viața peste sept. Mai lipsea ca o potaie Să-mi arate că, un om, Într-o tentă, mai câinească, Luat e-adesea, și drept pom. Fac pe el legile stoarse Și de sens și de moral, Aplicate ca în ”vesturi”, Cu pistoalele-n coral. Deci, cu sila resimțită Pentr-un adevăr uman, Mi-am certat potaia-n forță, Cum fac ei, cu-n biet sărman. L-am iertat apoi, vezi bine, Și l-am îndopat frumos, Căci știam că pasiunea Ține-adesea doar de ”os”.