Pentr-un Borș de zile

Neâncăpătore, Viața, Zilnic dă pe-afară-n Moarte, O grămadă, ”săturată” De timp, foame, sau aparte. Cei din urmă sunt hoinarii Ce prind șansele de coadă, Ca pe-un tren, înspre perverse Gări de vicii, drog și pradă. Pe puțini din ”traiul liber”, Ea-i hrănește, visătoare, Cu un dram de sentimente Și candoare, chiar de-o doare. Moartea însă-i ia mai iute, Ca să nu se-obișnuiască Cu ceva frumos, dar care Iese din norma firească. ”Mulții”, îngropați cu mintea, În nevoile febrile, Stau la coada ”viețuirii, Pentru-n blid cu borș-de-zile. Pasu-l bat pe loc, pe locul Căldișor, mai cald, sau rece, Tot sperând că, mai-nainte, Doar vecinul o să ”plece”. Fără a băga de seamă, Pe pământul răbdător, Se-nvârtesc, cerșind pomană, Într-un Timp neirertător.