Un ultim zbor

Freamătă, în deznădejde, În mesteacăn, frunze vii. Arse-n ram, de timp, nu soare, Și-au pierdut, surate, mii. Vântul nu le mai răsfață, Jucăuș și visător. Șoapta lui e vuiet aspru, Rece și ne-ndurător. Lacrimi, numai ploaia varsă. Ele s-au uscat în chin. Toamna cea târzie-și lasă Umbra-n bruma cu venin. Au îmbătrânit deodată. Verdele cel crud s-a stins. În vârtejuri indecente Jocul ielelor s-a strâns. Tânguindu-se-n covorul Ruginiu, pe jos întins, Frunze-n drum spre moarte-ncearcă Să se roage… tot mai stins. Glasul lor nu se aude Nici în Cer nici pe Pământ. Omul numai se-nfioară; Sus, tăcere, ca-n mormânt. Calc ușor, cu pasul moale, Chiar nevrând să le rănesc. Pare-un giulgiu-n roșu sânge. Gem ușor, neomenesc. Mă opresc la trunchiul care A-nălbit, mai mult, de dor. Le-a iubit… Nu le mai are… Le-a privit… în ultim zbor.