Visul izvorului

Rupte din ceruri, stelele plâng. Palide fețe de nouri se sting. Seara, tăcută, își pierde menirea. Praful uitării-mbâcsește-amintirea. Sălcii plecate, de soartă, nu vânt, Scurmă în maluri în scâncet de cânt. Valuri se zbat încet să se nască. Unda se frânge ca firul de iască. Malul se surpă-n făgașele goale. Seceta lungă l-a ros dur la poale. Iarba răzleață-i mai mult amăgire. Totu-i tristețe; nimic fericire. Vita-și afundă copita-n noroi. Fraged, izvoru-i curmat brusc de oi. Doar umbra de verde se scurge spre lac. O gâscă și-o rață o scurmă și tac. Noaptea se lasă. Izvorul plâpând, Tremură-n sine și crește cu-n gând: Se va întinde și, până în zori, Va ține, în brațe, semințe de flori.