Apus în timp necumpătat

În penumbra codrului, În poiana dorului, Susurul izvorului, Plânge ”moartea” Cerului.

Picături roiesc în șoapte, Printre ierburi străvezii, Urmărind parcă apusul Unei prea-sfârșite zi. Voalul negru-ncet se lasă Peste valea adâncită, Cută vie-a bătrâneții, Peste munte rătăcită. Creasta își ascunde fața Într-un nor de-ntunecime. Culmile-au sclipit și… gata; Vântul spune-o rugăciune. Pare tristă, șuierată, De pe steiul dezgolit; Pare chiar și o ”acuză”, Nu pe drumul ocolit. E-un reproș, zis cu obidă, Pentru Cel ce e și nu-i, Care lasă să se-”nnece”, Codru-n neputința lui. Timpul, ne-nzsestrat cu milă, Trece și puțin îi pasă, Chiar de pare că, în silă, Cerga, de pământ, o lasă. Cerul, îmbâcsit de norii Ce se-ascund de ei, în ei, Pare părăsit de Domnul, Ca, demult, străinii zei. Umbre lungi, tremurătoare, Se strecoară și se prind De orice înseamnă ”fire” Și, ca noapte, se întind. Totul pare-o moarte lungă; Doar o clipă a trecut. Freamătul de viață pune, Iar prezentul la trecut. Moartea nu mai înspăimântă; Altă cale-i pentru ”viu”. Cel ce crede-n ea se-nalță… Undeva, atâta știu. Un suspin străbate Cerul, Ca un fulger de păcat, Prevestind parcă urgia Timpului necumpătat.