Aripi pe fundalul zării

-lacrimile vieții-

Aripi pe fundalul zării Se ivesc; sunt nori prelungi. Păsări rătăcite-n neguri, Face orizontu-n dungi. Ca zăbrele, spre lumina Și din Soare, și din Cer, Amintesc de glodu-n care, Oamenii se nasc, și pier. Și, de-aceea, pământenii, Nu îi vor cu ei, jos, vii. Cer doar ”lacrimile vieții”; Că ei mor, nu par a ști. Fulgerul străpunge zarea Ca un semn de ”Am venit!” Tunetul e-un pumn în poarta Larg deschisă în zenit. Cavalcade nărăvașe, De dragoni și monștrii, mii, Se revarsă prin azurul Transformat în pâclă gri. Roșul tremură pe creste, Ca un dor spre Cer extins; Plumburiu-n poale crește, Patimă de ne învins. Nor cu nor înfrâng lumina; Purpura de jar se stinge. Noaptea-n ziuă se revarsă; Cineva, de sus, iar plânge. Picături neliniștite, Strânse-n ele, speriate, Se aruncă-nebunite Spre-un final, de ”viu”, sau moarte. Jos, reci blocuri alungite, Înfrățite de destin, Obturează orizontul, Ca un căpcăun hain. Și în ele, resemnate, Sfere plângătoare, mici, Se izbesc, în ”dulce” silă, Cu-n ”Amin!” de-al lor, un ”plici!” Prea puțini slăvim, azi, norul Ce ”sfârșește”, când dă viață; Nu vedem, în el, nici ”zborul” Libertăți-n altă față.