Brăduțul

-”trăirea sfântă”-

A crezut în Cerul Ce i-a spus, probabil, Că o să-l primească… N-a mai fost valabil. De atunci, brăduțul, Fruntea își înalță, Într-un zbor de cetini, Neschimbat la față. Vrea să-l recunoască Cel ce i-a promis, C-are-n sfinte plaiuri, Accesul permis. Iubește pământul, și-ale lui ”mulțimi”, Însă îl atrage, Caslea spre-nălțimi. ”Pleacă” doar ca ”suflet”, Ca simbol dorit, În ”trăirea sfântă”, În Crăciun iubit.