Brândușa

A-nflorit, ieri, o brândușă Lâng-un ghiocel plăpând. L-a atins din întâmplare, Fără nici un tainic gând. Ca și el, vestește vraja Primăverilor din noi; Er mereu ”Cenușăreasa”, Doar cu ”drept” la locul doi. Prea puțini știu că îndură Gerul crunt, la fel ca el. Poate ea îl lasă-n față; Dragoste de ”om” fidel? A cerut-o, ieri, de soață, Când zvâcnise de sub nea, Și a strâns-o-ncet în brațe; Ea ar vrea… și nu ar vrea… Trupul ei, în cupă fină, Cizelată din splendori, Se-ofera, ca dar, priviri, Gol și pur, în vii culori. Albe, galbene și move, Și-n pasteluri combinate, Încântau o lume, care Se trezea, încet din, ”moarte”. Vântul, rușinat de viața Ce-o trăise prin nămeți, În genunchi se prosternase, Cu-o cunună de scaieți. L-a iertat, ca cea Măicuță, Ce, un Fiu, lumii a ”dat”. Chiar l-a sărutat pe fruntea De copil, nu de bărbat. Unii-au luat-o drept iubire; Zvonurile se-ntețeau. Prea-sfioasa, zâmbitoare, Dezmințea, dar nu credeau. A rămas cu ea pe seară; Se jucau, se răsfățau. Unduirile subtile, Parcă patimă-ascundeau. Curioasă, Seara lungă, Se-ntindea și nu pleca. Fără-a vrea, intimitatea, Le-o sporea… sau le-o strica? Rușinați că, ce-o să spună Un ”oricare-cineva”, Doi iubiți și-au spus ”Adio!”, Sau ”Te-ador!”, sau altceva. Cert e că, în noaptea rece, El s-a ”stins”, sau a plecat. Era doar în ”căutare”; O ”schimbare”-a încercat. Ea s-a-nchis între petale; Dacă plânge? N-am văzut. Doar în zori, de rouă poate, Două lacrimi au căzut.