Doar o dată

Când se-aud cuvinte, surde La un sentiment ce plânge, Iar privirea oarbă-și pierde, Dreptul la culori de sânge, Mintea-n amintiri se ”arde”, Și-napoi, încet se trage… Și, cenușa, cine-o strânge?

Trupu-ngreunat, cu Timpul Dus atâția ani în spate, Obosit, își schimbă scopul, De-a fi parte-activă-n fapte, Și apleacă-n față pieptul, Ca o filă albă-n carte, În vacarmul unei șoapte.

În ultim ceas, o clipă-ncețoșată, Ce-ncet pășește, ca umbră îngustată, Ajunge-n pragul prorocit de soartă, De unde-ncepe viața vinovată, Și, cu o voce-n frumusețe ”spartă”, Rostește-un ”Hai!”, uscat, și doar o dată..