Flori de ”sori”

Pe un câmp, arat cu forța, Răni prelungi se pierd spre cer; Orizontul le îmbracă, Într-un cenușiu de fier. În tăcerea-ngândurată, Adumbrită doar de nori, S-au ivit, neinvitate, Două flori, ca ”sori”, surori. Trupuri lungi, în plină viață, Cu foi late, în dureri, Țin în sus, mândre corole, O speranțe de plăceri. Răsfirate-n hora sorții, În culori de chihlimbar, Mici petale-mbujorate, Se foiesc, în vânt hoinar. Pete mici, cărbuni, din flăcări, Viața-n centru o absorb. -Unii-ar crede că sunt rele, Dar sunt bune, spune-un corb. Fin, o genă nevăzută, Fără-a vrea, mișcă-n zori, Ca o slugă prea-plecată, Nu la unul, ci doi ”sori”. Unul este astrul care, Chipul lui le-a-mprumutat, Celălalt e om-nebunul, Ce sămânța-a aruncat. Fața lor, ca soarta noastră, Se rotește înspre-apus, Unde ”Cel ce arde”-n ziuă, Se întoarce-ncet, ”supus”. Legile neiertătoare, Îl obligă și pe el, Să se-”nvârtă”-n ”existență”, Fără-a fi, cu-n om, la fel.