Foșnetul lacustru

Plouă, plouă, Ceru-i aspru; Plumburiul e deplin. Cei bătrâni spun că, de lacrimi, E, ca de-obicei, prea plin. Foșnetul lacustru umblă Ca o umbră pe pământ. Pare supărat pe oameni; Nu-i iartă nici în mormânt. Apa-ntrezărește calea Spre ”adâncul” cu strămoși. ”Calcă”-n drumul ei și oase; Poate-au fost oameni frumoși. Mult prea multă însă-și pierde Țelul sfânt și-o ia cam ”șui”; La șuvoaie ”dezlânate”, Nu poți ordine să pui. Cade, curge, dar păcatul, Nici nu-l spală, nici nu-l ia. Parcă nu îți vine-a crede, Că, și viață, poate da. Orele-au trecu și, Cerul, Cu amarul revărsat, Și-a pus, blând, albastra mână, Peste satul, iar, iertat…