În prag de toamnă

-blândul lac-

Fadă-n asfințit, lumina Pâlpâie pe stuful des, Ce îmbracă, ca o mamă, Puiul-lac, întins la șes. Unde mici se-”aprind” în maluri Și, în larg, cu greu ajung; În balans de du-te-vino, Par, în brațe, că se strâng. Freamătul se întețește; Sălcii plâng înfiorate. Briza șuieră noi zvonuri, Despre vremuri mai ”turbate”. -Ce-o să -vie? Ce-o să fie? Cine? Cum? De ce? Și când? Întrebări surde și mute, Pentr-un lac plăpând și ”blând”. E micuț, crescut în vară; Nu-i cu toamna învățat. Când i-a spus, vântul, de iarnă, Sufletul chiar i-a-nghețat. Se gândea, poate ca omul, Că, ce are-n el, se pierde, Și ca ”viață-n aripioare”, Și ca ”suflete de verde”. Eu, pe mal simțeam tristețea Unui fapt ”neîmplinit”; El, în schimb, clipea șăgalnic, Fericit, ne-”omenit”.

Ce păcat, c-un azi feeric, Nu-l trăiești, când îl privești, ”Obturat” în gând, de-un ”mâine”, Ce te face să greșești.