”Încătușarea”

-veșnicul trecător și voinicelul-

Resemnat, în Clipe fixe, ”Ieri”, de om ”încătușat”, Se întinde spre Vecie, Dar puțin îngrijorat. ”Numărul” îl înfioară, Căci îl leagă de ”trecut”. Are viitoru-n față, Dar nu pare prea plăcut. Liniștea nu-l plictisește, Căci e-o stare tot de-a lui. În tăcere regăsește ”Existența” care nu-i. Ca sfârșit, nu-i moartea-n față, Ci un viitor ”zbătut”. Cât a vrut să-”ncerce” Viața, Dar, s-o simtă, n-a putut. Haosul îl lasă rece; Cosmosul e doar un joc. Stelele sunt simple piese, Și nu-i pasă când fac ”poc”. Sexul însă îl incită, Ca un zvon, fără temei, Răspândit, de bunăseamă, Ca o glumă, de femei. Nu pricepe cum, destinul, S-a ”legat” de burta lor, Și-n copii i-aține calea, Lui, ca veșnic trecător. Țopăind spre Veșnicie, Îi cam ”fac” părul cărunt, Căci ei fac, spre ea, grămadă, Câte-un ”păsuleț” mărunt. Fără prunci, ”încătușarea” Ar fi doar un vis urât, Și-ar scăpa, ca să mai fie, Peste tot, de om, târât. Dar așa, și-acceptă soarta, Ca un munte-un șoricel, Care scurmă, să-l doboare, Crezându-se voinicel.