Întrebări

Nu știu unde am ajuns și nici încotro s-o apuc; sau să mă întorc? La prea mulți nu le pasă decât de ei însuși. Nu-mi mai fac griji pentru mine. Din spirit de frondă cu ceilalți uitați? Poate din considerație pentru valori uitate? Sau poate fără un motiv anume… Dar asta ar însemna instinct, sau reflex condiționat, inoculat de trăire? Prea multe întrebări. Prea puține răspunsuri. Mult prea puține. Întrebări despre întrebări, simple, sau complexe, gândite, șoptite, sau strigate, cu neliniște, ură, răbdare, sau pasiune: ”Mai poți? Mă iubești? Mai așteptăm? Mai vreau?”… Oricum, multe sunt ”fiicele” îndoielilor, ale incertitudinilor și nesiguranței, și prea puține ale speranței și încrederii. Optimism că ”mai rău nu se poate”, când, de fapt, se poate, Că ”m-am săturat”, când, în realitate sunt flămând și nu mai suport, și mi-e ”foame” de mult mai multă iubire, adevăr, compasiune, flori și iarbă, aer și apă pură, oameni și viață… Mai există oare? În ce viață și oare… ce viață?!… Probabil de supravițuiotor… în jugla cotidiană?…