La cimitir

În umbra gândurilor nerostite, cu ochi-nlăcrimați de vise, Se pierd pe uliți prăfuite, cu suflete-nbâcsite, stinse.

Pe drumul gropilor eterne, rărite doar de gropi mai mari, Se-nșiră cruci de lemn și piatră, păzite doar de ciori în pari.

Prea rar o floare-și odihnește, plăpândul trup pe un mormânt, Și asta când, o groapă nouă, se naște-n valuri de pământ.

Cortegii-mpestrițate strică, tăcerea deznădejdii stinse, Și-n lacrimi de cuvinte plate, se vaită-n hora vieții prinse.

Copiii zburdă pe aleia cu buruieni strivite-n cale. Un biet bătrân îi dojenește, cu chipul stins, uscat de jale.

O mamă-și leagănă fetița, ce plânge-n tainicul fior. Mai mulți se-ntorc, căci popa cântă. Ea-ar sta, dar ei, să plece vor.

În umbra sacrelor cuvinte, mulți se gândesc la ale lor. -Amin, se-aude dintr-o dată. Iar ei tresar, dar nu de dor.

Pământul își înghite fiica, născută cert pentru-a muri. Mici bulgări, aruncați cu milă, răsună lung, prelung, în zi.

Cu simțul Datoriei împlinite, mai plini în suflet, sau mai goi, Sătenii se abat din cale, spre treburi vechi, spre vise noi.

Rămân, stingher, în cimitirul, cu pomi și cruci împestrițat. A fost și el frumos odată… slăvit, curat și respectat.