La margine de ”dulce chin”

-visând în ironi amare-

-Draga mea!… ți-ar spune unul; Eu nu pot, căci nu te știu. Doar ca vis, fac acum ”saltul”, Spre un ”tu”… sperând că-i viu. Douăzeci de ani… și unul, Spune el c-ai împlinit. Ai dorit să fi frumoasă; Mult mai mult ai reușit. Gura-ți fragedă ca mura, Ți-a descris-o ca pe-un Cer, Ce sărută nori-n vrie, Și-i iubește și când pier. Ochii-ți, în culori aprinse, Pomenesc în licăr fin, De plăceri neîmplinite, La margine de ”dulce chin”. Limba-ți susură cuvinte, Și le dă un sens profund,; Ce senzații, ea, creează, Greu îmi trece și prin gând.

Coborând, cu încântare, Valea gâtului, spre sân, Mă răzbun pe rozul care Pare, azi, cu mine, bun. Unduind în geamăt tandru, Pântecul, ca macu-n lan, Se încruntă, și se zbate, Și așteaptă… nu în van. Sărutări, cred, nesfârșite, Și în lung, și-n lat, îl bat. Freamătul în șolduri crește, Și mă cerți… de ce am stat. Pentru-o clipă-am vrut să ”mângâi”, Și cu ochii, chipu-ți drag, Răvășit de pasiune, Pregătit, să trec, alt prag. Muntele mic,de planetă, Mă îndeamnă ca să-l sui, Și-mi promite, că, la poale, Voi vede ce ”uite nu-i”. Însetat, cu limba scoasă, Sug ce pot, și ce găsesc. Sufocat de fericire, Chiar mă mir că mai trăiesc. Zvâcnetul îl simt în minte, În chemarea de ”Mai vreau!”. Pofta mea, și-a ta, nebune, Mă provoacă să mai stau. Clipele se scurg în goana După mult, și mult de tot. Zboruri și căderi, vâltoare; Nu credeam c-o să mai pot. Feeria rătăcirii În neantul necuprins, Fac luminile să țipe, Într-un ”eu”, complet ”aprins”. Liniștea, încet se zbate, Într-un geamăt uniform. E al tău? Al meu e oare? Ochi-nchid. Visez. Nu dorm.