Ironica oglindă

Nu știu cum, ieri, m-am trezit Împăcat cu mine. Cert, eram bolnav cumva; Mă simțeam chiar bine. Starea s-a și agravat; Râdeam la mânie. Mă-mpăcasem, nu știu cum, Cu-atâta prostie. Nu-mi venea să cred că-s eu, Cel ce se hlizește. Din oglindă mă privea, Un nebun, firește. Cum să cred în vis real? Delșteptat sunt oare? M-am ciupit, să verific; -Aoleu, mă doare! Toată ziua-am stat pe-un gând; Unul, nu mai multe. Era fix, simplu, și clar: ”Asta nu se poate!” Deci, m-am luat cu binișorul, Ca, docil, să mă conving, Singur-singurel, că starea Cea de bine, pot s-o-nving. Mi-am impus sobrietate, Și-am privit Viața din nou; Râsul a-ncetat, oglinda Mi-arăta, nu-n om, ci-un bou…