Măicuța mea

Măicuța mea, cu ochii de lumină, Ce ai văzut în om doar ce-i senin, Te văd îngenuncheată-n prag de seară, Sub candela ce pâlpâie-n suspin. Pe alții i-ai ”cuprins” în rugăciuni, Și le-ai dorit o viață demnă-n soare. De-au fost copii, de-au fost vecini, Tu i-ai iubit, cu-n suflet mare. Privești acum, de-acolo, de-unde ești, Cu-aceeași cuvioasă cumpătare, La dragi copii și sfinți nepoți; Și îi săruți, pe rând, pe fiecare. Sub nimbul veșniciei îți dorești, Să fie stirpea lor întreagă, Și-n umbra numelor de sfinți, O cale-n Cale, să-ntrevadă. Tu ai crezut, ei mai puțin, Sau timp nu au avut să ”vadă”, Când viața-n haos i-a împins, Și au ajuns un fel de ”pradă”. Prezentul i-a-nfierat cu slove aspre, Legate-n legi, dar și în fapte. Tardiv regretă timpul cât n-au stat Cu tine și cu Tatăl fără moarte. Măicuța mea, ca Maica Prea-curată, Te-ai osândit pe tine pentru noi, Cei rătăciți pe drumuri, prea devreme, Ce văd acum, în jur, pereții goi. Cu mâinile, din lutul suferinței, Vor modela, alături de zorzoane, Un trup de mamă, cu-n copil în brațe, Sau vor picta, în lacrimi, vii icoane. Cu ochi închiși, cu gândul dus, În focul cald al amintirii, O iau, treptat, de la-nceput, Căci altfel văd ”cu ochii firii”.