Micșunelele și Boarea

-bârfind trandairul-

În culori împrumutate De la un apus de Soare, Micșunelele, în floare, Tachinau, râzând, o Boare: -Te complaci într-o minciună, Că ești vânt, ba chiar furtună, Pe când tu, te miști ca pruncul, Ajutat, la mers, de mână. -Sunt copilul lor, din umbră Și v-alint lin, cu blândețe; Ce ați face, dacă vine Uraganul? Fețe-fețe? -Nu ne pasă, trupul nostru Nu-i de pai, e lemn sadea; Am trăit și vremuri grele, Bruma cruntă când cădea. -Da, se poate, dar, voi, șansa Să vă înălțați n-aveți. Vă lipsește, cred, curajul; Sau, debile, nu puteți? -Vezi tu flori, mai pline-n formă, Decât noi, pe-aici, prin jur? Trandafiru-i doar o tufă; Nu-l lua-n calcul, că-i sperjur. -Îl acuzi degeaba, fato; Mie-mi place, zău, de el. -De cel roșu, ca ardeiul? Iute e, deci cam mișel. -Dar ce zici de cel de-alături, Ce-nfioară-n albul pur? -Mda, ca pată de culoare; Dar tot crește. Pare dur. -Așa-s ei, înalți din fire, Ca maturi… dar ce boboci… -De, bobocul treacă-meargă, Dar te-nțeapă, de-l provoci. -Ești ciufută, vor doar viață; Trec iar oameni… Ai văzut? -Poate ai dreptate-n asta; Ieri, plângea unul, căzut. -L-am văzut; rupt de la floare. Nu l-au vrut; nu le-a plăcut. -Știi, mergeau la-nmormântare; Obiceiuri din trecut.

Au tăcut, când adierea Devenise vânt plăpând. Și în zări, pierea un soare, În pământul prea flămând.