Norocul lui

Prins în mreaja fericirii, ”Pălmuit” rar de plăceri, Își sacrifica Norocu-n Jocul ”Marilor Tăceri”. Îl juca cu nonșalanța Unui ”pierzător”, convins Căci Norocul are ”fețe”, Și că ”dă”, ades, ”învins”. Îl știa la îndemână, Neștiut, neavenit, Săritor, din Cer, în groapă, Și, pe șotii, des pornit. Îl rugase, dar degeaba; Cum venea, o și ștergea. La-nceput, se supărase, Căci, la suflet, îl ”frigea”. Dar apoi, cu nepăsare, Nici nu se mai mânia. C-o fi una, c-o fi alta, Sincer, i se ”fâlfâia”. ”N-am noroc și bine-i parcă”, Cugeta, cu bun simț, poate. ”De-aș avea, ce aș ajunge? Un sătul… de tot… și toate”,,,