George RogozPoezie și proză

Jocul „De-a Trăitul”

Pe o stâncă, la apus

-esența la ”a fi”-

Cerul anevoie-aprinde Flăcări mici de neființă, Într-un orizont în care, Marea geme-a neputință. Nori căzuți în pura apă, Răsfirați de-un vânt tăcut, Împletesc un strai de nuntă, Pentru-n azi, abia trecut. Raze lungi, sfâșietoare, Ca blestem încântător, Străpung zarea până-n mare, Printre pescăruși în zbor. Voalul purpuriu se zbate, Înfrățind abis și cer. Dur, în stâncă bate valul; Scoici rănite cad, și pier. Strigătul de deznădejde Se prelinge-n jos, nu-n sus. În tăcerea vinovată, Viața e cu sens de-apus. Șoaptele se sting în ceața Lacrimilor mici, sărate. Marea plânge parcă-ntr-una, Peste-un stei, cu vise sparte. Ochii, obosiți să vadă Moartea sidefie-n mal, Ceartă marea, ceartă cerul,, Dar admiră coama-n val. Într-o rugă de iertare, Pentr-un tot nelămurit, Îmi las sufletul să zboare, Înspre sfântul asfințit. Mă afund în umbra nopții, Cu plăcerea de-”a simți”. Cât iubesc cerul și marea… Sunt esența la ”a fi”…