Pentru-n ”os”

Doi ”Dulăi” se iau la trântă, Rău, în ”Parla-van”. Alți ”Căței”, se z bat, în ”colț uri”, Pentru-n os-ciolan. Lumea îi suportă-n Tele; Nu înjură; nu-i frumos. Îi tot văd, rânjind spre coadă, Când se-”nvârt”, tot pentr-un os. N-au covrigi pe ea, dar Statul L-au ”prostit”, sau a fost prost. Pentru oasele promise, Vinde totul, spre-al lor ”rost”. ”Turma”, ce, cu răutate, Unii ”haită” o numesc, S-a întins, din munte-n mare, După oase ce-”nfloresc”. Peste tot, pe orișiunde, Au găsit de ros, și rupt. Firme mii, de mici căpușe, De prin oase, seva-au supt. ”Paraziți”, le spun și unii, Plini de răutate, zău; Cum să lași, osul, la alții, Când îl poți ”numi” al tău. Că-s ”aleși”, în fața ”cuștii”, Ce tot schiaună la os, C-au băgat ”laba”, prin multe, Ca să umple urna-coș, Și-așteaptând, ”cruzi”, osul-pară, ”Mârâiesc” speranțe noi.

Dup-un gard, la cotitură, Îi privesc, blajin, doi boi. Sunt din cei ce trag povara, Fără a gândi nespus. Caru-i plin de oale sparte; Oase nu-s; de mult s-au dus. Scârțâind din toate cele, Trece-n goană un rădvan. E ”A-lesul” cel de seamă. Are-o stemă: os pe ban. Nimenea nu se-”ndoiește”, Căci, mai toți, sunt ”prea-plecați”. Nu cu sorcova, ci-n față, Cum se cade, ca ”stricați”. Mai sunt Oase prin morminte; Sunt „uscate”, nu-s de ei. Sunt cei ce-au ”scăpat” de foame… Vezi? Sunt buni, nu sunt mișei…