Perdeaua și spinul

În valuri de umbre, perdeaua Atârnă ca omul de ”Veci”, Și-și leagănă-alene tristețea, Străpunsă-n cătușele reci.

Culori se-nfiripă în falduri Când vin mult-doritele veri; Adie o șoaptă, și-ndată, Se prinde în vals de tăceri.

E clipa cea mult așteptată, Dorința născută din chin. Se-ntinde spre geam și uimită, Ea strigă-n speranță: ”O,vin”!

Se zbate, cu pieptu-i de aburi, În geamul deschis de lumini, Și uită, țesută din goluri, Că floarea gingașă-i cu spini.

Îmbracă în mantia-i albă, Petalele-n dulce suspin. Se frânge perdeaua cea dalbă; Străpunsă-i de spin, ca venin.

”Ce vin-am avut, de-s pe moarte?” Se-ntreabă cu ”franjurii”grei. Iar spinul ingrat îi răspunde: -Atârni, și nu zbori, ce mai vrei?…