Piatra

Mi-am făcut de lucru, ca un prost sadea, Să arunc ”sus” piatra, să văd de-o cădea. Cerul n-a primit-o; era din pământ. Cum să-și murdărească, Raiul pur și sfânt? A văzut, căci poate, ruga ei și-a mea, Și n-a vrut s-accepte, speranță să dea. Era-nscrisă-n piatra, ruptă dintr-un stei, Ce-nfruntase-n timpuri, zei și dumnezei. Nu ceream prea multe, doar un mâine, azi, Care să păstreze, tămâia în brazi. De-ar fi acceptat-o, ar fi fost un semn, Că mai crede-n omul, altădată demn. Ca și piatra-atuncea, ar urca și el, Ca să-și vadă Tatăl, Cel, cu el, la fel. Dar așa, ea cade, cu un scop precis: Să arate lumii, că El a decis… S-ar putea, și-n baltă, să ajungă ea, Și-avem proști grămadă, că-i de ”sus”, s-o vrea.