Recunoștință

Când lumea-ți mulțumește, E pentru că mai ”ai”; Îți sunt loiali, firește, Cât încă poți să ”dai”. Dar vine-o zi în care, Te scuzi că nu mai poți. Chiorâș se uită oare? Și coate-și dau, mai toți? De-i vezi, nu-ți vine-a crede; E greu și să-i auzi. În față ți-o spun”verde”; Ce bine e de surzi. Uimirea te doboară; Ei sunt chiar cei de ieri? Cât poate-un ”gest” să doară; Ce poți, la ”goi” să ceri? Ce tristă-i ”deșteptarea”; Îi vezi așa cum sunt. Te ”paște”, cert, ”uitarea”. Cu un dispreț pur, crunt. S-a ”rupt” ceva în tine; Credeai, ca prostu-n om. Prieteni ai la bine; La rău, doar câini, și pom. Cam asta-ar fi morala, De fabulă ar fi, Dar e ”curată”- viață, ”Murdară”-n astă zi.