Solul

M-a oprit Nebunul, Adâncit în sine, Să mă-ntrebe, sincer, Ce mai e cu mine. M-am mirat că-i pasă Și de un alt ”el”, Că-i ”băga în oală”, Cam pe toți, la fel. Vorbea multe ”vrute”, Și ”ne-vrute”-n șir, Cu-o idee-ascunsă, Doar ca să mă mir. Mi-arătat o creangă, Căzută din pom, Și-a-ntrebat, cu milă: -Vie-i, ca un om? A luat-o în mână, Ca pe-un lucru sfânt, Și-i cânta, s-adoarmă, Vechiul mamei cânt. M-am uitat spre Ceruri; Parcă picura. Pe Pământ, Lumina, Greu se strecura. M-a lăsat, cu ochii Adânciți în gol. El recunoscuse Al Naturii sol…