Târzie toamnă

Ruguri s-au aprins în noapte; Plâng mestecenii-n culoare. Vântul fluieră a jale; Frunze mici, nu știu să zboare. Multe și-au găsit sfârșitul În căderi, nevinovate. Altele-au plutit, în vraja Viselor necugetate. Câteva, încă mai speră, Agățate într-o floare; Ea-i perenă și, deci știe… Gândul că le ”pierde”-o doare. E o crizantemă simplă, ”Încleștată” de Pământ. Pusă e, de om, acolo, Să ”vegheze” un mormânt. Cerga nu-i pictată-n negrul Neființei, sau al urii, Nici în albul ”kamikaze”, Ci în ”sângele naturii”. E al lor, în spasmul vieții, Un apus, pictat pe jos, Într-un foșnet de ”Adio!”, Pe un colț de cruce, ros. Din păcate, nici acolo, Liniștea nu își găsesc. Vaietul se piere-n vaiet, Pașii trec, nu se opresc.