Timp-uitare
Timpul se scurge, spre nemulțumirea multora. Sunt tot mai rari cei ce-l iubesc și, de regulă, aceștia sunt cei ce vor să scape de el, definitiv. Este trist, dar adevărat, că suntem sclavii lui preferați, căci, fără noi, nu ar fi deplin, nu ar avea nici trecut, nici viitor, ci doar prezent. Un prezent implacabil, incapabil și… atât, fără sens, fără dureri și fără ”costuri” suplimentare, sentimentale, sau de altă natură nenaturală. Este un Timp-uitare insuficient de îndelungat, oricând ne e bine, incredibil de lung, când suferim, și inexistent, când trecem ”pragul” spre ”niciundele” Veciei. Prin el, simțim fiecare idee retrasă din conștiință, căci el, în viața noastră, nu se revarsă, și nu se măsoară în clipe, ci în realizări personale. Avid de amintiri, mai ales dureroase, lăsate să plutească într-un haos perpetuu, sfidează uitarea, sora sa geamănă, cea care trăiește, și moare, odată cu el. Transformarea și finalitatea este apanajul lui, ca și fapta omului, ce-l lasă însă rece, ca o entitate insensibilă la frumos, bine, sau rău, având ca țel doar reconstituirea ”Nimicului primordial”. Blestemat ades de noi, răsfățat mai rar decât credem, în neștiința noastră nu-l vrem, sau vedem aliat, ci mai degrabă dușman, ce grăbește viitorul, cu trecutul, în dauna prezentului. Pierdut în propria-i uitare, cu care e totuna, nu nutrește speranțe efemere, ca omul în neputința lui de a cunoaște, și accepta, esența unică a existenței, uneori ca viață, până la distrugerea finală a materiei… În Clipa când dispare ultima-i clipă… și uitarea.