Uite-l, nu-i!

Pus sub semnul întrebării, Timpu-ți dă cu ”Tac” în cap; ”Ticu”-i o meteahnă veche; Caută mereu un ”țap”. Nu-i de vină el, săracul, Că nu stă unde îl pui, Și că nu e, cum se-aude, Chiar nimic de capul lui. Vrea să ispășească altul Graba lui de instabil, Cu un caracter… vai Doamne, Și esență de labil. Nici nu poți să spui: ”A, uite-l!”, C-ai rămas cu vorba-n ”Pas!” Clipa a trecut și, alta, Îți râde, cu poftă-n nas. ”Uite-l, nu-i!” ar fi mai bine, Să îi zicem, demni, cinstit, Și să nu îi facem axă, Lâng-un Spațiu ”pervers/tit”; S-a ”întins” pe plan și-”naltul” L-a” înfipt” pe cruce-n sus, Iar apoi, infam, cu Timpul, De un Cosmos ”nou”, au ”pus”…