Ultimul ghiocel

-lacrima de puritate-

În uitări, pe care viața, Le-a impus cu nepăsare, M-am trezit că, dintr-o dată, Nu mai e plăpânda floare. Vântul mai călduț topise Ultimul troian de nea, Iar o ploaie ”strecurată”, Îmbâcsise ziua grea. Înflorise-n miez de iarnă, Sub un soare ”crud”, cu ”dinți”, Ca un simbol de icoană, Ce deschide drum spre sfinți. L-am privit zile de-a rândul, Cu mult drag, mereu duios. Simțeam dor de primăvară, În micuțul prunc sfios. Soarta rea, sau numai vremea, Mendrele să-și facă-a vrut; Un troian de-un metru poate, L-a-ngropat, și m-a durut. Așteptarea-a fost cam lungă, Dar zăpada s-a topit. L-am zărit când primăvara Revenea în pas grăbit. Dar apoi, trăgând la care, Goale, într-un sens de țel, Mi-am pierdut privirea printre Bieți umani, în scop la fel. Aplecat acum, spre glie, Sub povara zilelor, Scânteia, în mici petale, Ca stea-pradă-a a iernilor. Singur își ”bătuse” ora, Clopoțelul fără glas, Când pierise, slaba urmă, De speranță-n ultim ceas. Lacrima de puritate Nu cădea, căci nu voia; Se-nchidea în sine-n șoapta Clipei ce abia-o trăia Ofilit, cu bătrânețea Încrustată dur pe chip, Mi-a zâmbit încă odată… Nu știu cum, doream să țip.