Umbra trăirii

Rândurile rup tăcerea Cu-n mesaj: sărind în gol. Strigătul de deznădejde, E ca umbra unui stol. Rătăcit iar prin pustiuri, Și de oameni, și de glod, Țipă Timpul îndoielnic, Cu un glas plăpând, de plod. Umbra palidă-a trăirii, Răsfirată prin livezi, Se așterne lin, pe ape; Nu o simți, și nu o vezi. Strigătul de deznădejde Se tot pierde-n Cer, spre sfinți. Pe Pământ rămâne timbrul Unui scrâșnet, ca de dinți. Îl aud clar Resemnații, Ce au doar ce n-au avut. Umbra lui, în voia sorții, E de stol rărit, căzut. Voci pierdute de Lumină, Ce în Rugă n-au crezut, Cer la Ceruri, certărețe, Pentru ei, ce n-au văzut. Prea puțini, din Mult-prea-mulții Ce sfârșesc din Început, Își întorc ochii spre suflet, Ca și cum l-au perceput. Suntem noi, nu sunt străinii. Sunt părinți, nu sunt vecinii. Strigă-n dodii doar nebunii: -Mor prea tineri, azi, bătrânii!…