Umbre de lumină

În jocul umbrelor fugare, Să intru-n vis, tot eșuam; N-aveam puterea, ca o umbră, Să fiu, căci, ce vedeam, trăiam. Și-atunci, normala greutate De sentimente, mă zdrobea, Căci mă ținea legat de glia Ce, frâul vieții, nu-l slăbea. Creșteam, ca plantă temătoare, Lângă un brad ”cernit” de foc, Dar aveam mâini, și-aveam picioare, Și rădăcini, din loc în loc. Și, tot ciudat, purtam în mine, Esența codrului străvechi,, Ca avatar deschis la suflet, Cu viața-n el, intrând perechi. Priveam la umbrele fugare, Ce n-aveau nici pământ, nici Cer; Părea o joacă, pentru ele, Să fie, cei ce sunt, sau pier. Pluteau, ca pete de lumină, Pe-un întuneric deslușit, Ca o perpetuă-ncercare, De-a fi eternul prăbușit, În care-o umbră de lumină, Ce mă privea cu chipul meu, M-a smuls din trupu-nvins, ca pradă, Ce-n rațiune, zăcea greu.