Vânt, în vaiet de proscris

Norii tulbură privirea; Orizontu-i cotropit. Tăvălugul prinde viață; Scapără un ochi pripit. Tunete, în trombă surpă Liniștea ca de mormânt. Le-nsoțesc fulgere crunte, Ce nu au nimica sfânt. Fără milă, străpung norii, Și se pierd în amplul gol. Ploaia cade-nverșunată, Pe ne-ajutoratul sol. În lacustra ”deșertare”, Vântul bombăne-a ”bărbat”; A făcut un pact cu norii, Și-nșelat, parcă-a turbat. Prin copaci vuietul trece Ca un vaiet de proscris. Neajutorați, rezistă Să suporte ce l-e scris. Resemnați, pitiți în case, Mici umani se roagă, beau; Se cam bat în piept, cu viața, Da-n genunchi, ca lumea, stau. Mintea li se-ncețoșează, Din cuvinte, din beții; Nu îi duce, mult, deodată, Dar le-ajunge, cât sunt vii.