Vântul și Vijelia i.a

-ea/el-

Vântul și-a ieșit din fire, Și se vaită-n suspin lung. Vijelia-l vrea ca mire; Boare mici, după el, plâng. S-a ”nhăitat”, cu ea, în iarnă, Când era ”focoasă” rău, Și i-antins și pat, și perne, Din troiene-ascunse-n hău. Ce a fost? O nebunie… Totu-n jurul lor ”fierbea”. El s-a-”nvârtoșat” mai tare, Ea, cu totul, îl ”sorbea”. Era timpul doar de ”simțuri”, Nu de ”vorbe”, sau ”văzut”. L-a costat… a venit Gerul, Și-n capcană i-a căzut. Crunt rănit în ”sentimente”, Care s-au ”topit” pe loc, S-a trezit că, îi ”îngheață” Pasiunile de foc. El, obișnuit să ”joace” Fuste largi, să vadă tot, A răbdat aproape-o lună, S-o mai ”aia”, ”bot în bot”. Ce simțea, se poate spune, Mai pe scurt ”Ca Dracu!”, rău. S-a jurat c-o ”lasă baltă”, De-o scăpa din ghețuri, zău. Cum s-accepte, el, o ”Aia”, Ce-i aduce ”Altu”-n pat, Mai ceva ca o ”Vecină”, Ce le schimbă, des, prin sat. Ea l-a înjurat, vezi bine, Dar s-a și jurat, apoi, Că, la Ger, ea-i ”pune cruce”, Căci, bărbații-s, toți, cam boi. Căci, tiptil, prostu-o stresează, Și-o surprinde, pe la spate, Și că ea, Doamne ferește, Nu-i demnă, de proaste fapte. Clar, vorbea ca o con-soartă, De uman ne-isprăvit, Om ”cinstit”, cu mintea ”dusă”, Probabil pentru ”școlit”. Dar, ”îmbrobodit” în ”pofte”, ”Chinuit”… de ce vedea(?), Vântu-a zis, cu, m-de, ”lăsare”: -Facă-se … cum o vrea… ea!