Veșnicia Florilor

Soarele, piticul iernii, Se dă mare-n raze lungi. Câmpul, înverzit aiurea, E cu pete, și cu dungi. Lacuri mici, pierdute-n ceață, Răsfirate printre dealuri, Își exprimă-n mal prezența, Clipocind din mii de valuri. Sălciile plângătoare, Șefe peste stuful dens, Tot șoptesc foșnete goale, Ca și cum ar avea sens. Nu departe-nsinguratic, Nucul își înalță fruntea. N-a cedat în vijelie; Între sol și Cer, e ”puntea”. Asta strigă-n gura mare, Cocoțat pe-un ram de sus, Cucul, supărat pe lume; Bârfa spune că-i cam ”dus”. Ce-l întrebi, e cam tot una; De acord, e el, pe dat. Cu un ”cu” și ”cu” obraznic, Îți răspunde înciudat. Mierla, cea vopsită-n ”noapte”, Dar cu-n glas ca ”aurit”, Îl cam fluieră adesea, Căci, e clar, e-un aiurit. Guguștiucul, mai pe vale, De-o consoartă-i ocupat. Ea-l respinge, și-l acuză Că-i sărac; n-are nici pat. Vrăbiuțe, săltărețe, Clevetesc în graiul lor. Dinspre baltă, se aude, Cântul broaștelor în cor. Pupăza, vecina ”fină”, Alt bărbat a părăsit. E splendidă la culoare, Și are-un suflet… ”obosit”. Dar atât cu răutatea. În grădină-i ”curcubeu”: Și lalele, și zambile, Au ajuns la apogeu. În buchete-nmiresmate, Ca mici stele-n cer senin, Albele narcise, suple, Se ”înscriu” la ”tot divin”. În petunii și brândușe, Brebenei și toporași, Viața se revarsă-ntruna, Ca-ntr-un joc de îngerași. Viorele, micșunele, Merișorul înflorit, Îmi alină, scumpe, dorul, Dup-un ghiocel pierit. Am lăsat la urmă pomii, Ce-n ghirlandele de flori, Întregesc minunăția De lumină și culori. Fericit, ca cel ce vede, În deșert, un mic izvor, Azi, mă-mpac cu Veșnicia, Florilor, ce pier, nu mor.