Viața-n om

Prețul îi scăzuse drastic, În criza de ani; Nu mai valora, pe piață, Nici măar doi bani. Inocentă și curată, Și morală chiar, Ajunsese, terfelită, Jucată la zar. Copleșită de povara De-a trăi în toți, Se târa cam anevoie, Căci, doar n-avea roți. Vrând-nevrând, în fiecare, Căutase-un rost, Dar avea, clar, sentimentul, Că o duce prost. Nu putea să-i lase-n ”Plata” Domnului cel sfânt, Căci El nu mai da nimica, Pe ”scumpul” Pământ. Să-i ”dea Dracului”, onoarea, Nu îi permitea, Căci i se-oferise șansa, Vieți, din vieți, să dea. Strâmtorată și forțată, Să stea unde-o pui, Acceptase și umanul Prost, de capul lui. Din divină, pusă-n slujba Omului, de El, A ajuns o roabă oarbă, Moartă într-un fel. Și de-ar vrea, ea chiar nu poate Altei ”Vieți” să ia, Dar o duce gândul, Pe-a ei, să și-o ia.