Copiii sorții

-Ma-ma… mama… mama! Scâncet sugrumat. Noaptea e adâncă. Timpul i-a uitat. Au crescut în teamă. Mama a plecat. Rar aveau și tată; când nu era beat. Bucurii în viață nu știau că sunt. Cel puțin nu-n casă; poate pe Pământ. I-au „iubit” vecinii; într-un fel al lor. Le-au mai dat pomană; oamenii mai mor. Cine sunt și unde? Poate peste tot, În prea multe case; și nu plâng, nu pot. Sunt copii ai sorții, cu dreptul deplin, De-a sorbi în viață cupa cu venin. În vin, alinare, vor găsi pe rând Și prin ură moartea, va fi-un simplu gând. Poate unul singur, dintre trei, sau toți, Vor găsi „lumina” prin ”noroi” de hoți. Că prea multe viața, n-are a le da. Doar cu „pomenire”, foamea-n gât n-o sta. Poate unul singur, poate trei, sau doi, Își vor cere „dreptul”… dat… și luat… de noi.