Copilul

Casa geme sub povara cerului de nouri plin. Prinsă-n mreaja neputinței, ziua lungă e un chin.

Iarna bate crunt la ușă, cu un ger turbat de vânt. Candela s-a stins în lipsa unui crez în om, sau sfânt.

Au uitat și rugăciunea, ce bătrânii o spuneau. I-au pierdut cu ani în urmă; două guri în plus erau.

O icoană, rătăcită, aruncată pe sub pat, S-a trezit iar mângâiată, de-un copil, singur lăsat.

Nu știa să spună vorbe, sau cuvinte cu-nțeles; O strângea la piept, și mâna, o ștergea de praf, mai des.

Vaietul, din vijelia ce lovea mai crunt acum, Nu s-a auzit, când viața, a trecut… din foc în scrum.