Când viața se ”consumă”-n lacrimi
Când moartea-n jur mă copleșește, Privesc la Cerul înstelat, Ce-și află în Neant speranța, Și-n Timpul lui nemăsurat. Luminile se sting în umbră, Ca și bătrânii-n tineri ”noi”, Lăsând să invadeze noaptea, Vii case cu pereții goi. Un templu-al Cosmosului piere, Pe-un Cer cu nori destrăbălați, Ca oamenii, slăbuți în fapte, Da-n pasiune ”bucălați”. E frumusețea nedorită, Ce, de tristețe, nu o vezi, E cântecul ce strică vraja, Tăcerilor în care crezi. Cu sufletul pudrat de ”umbre”, Ce, oameni vii, cândva au fost, Încerc, cu ochii-nchiși, Trăitul, Să-l înțeleg, să-i dau un rost. Pierdută-i pentru el Vecia, Slăvită doar de muritori; Când Viața se ”consumă”-n lacrimi, Prea mulți, la ea, nu-s doritori… *