”Cântul” și cățelușii

Dintre lanuri, cânt ”subțire”… Clinchet fin de clopoței… Ciocârlia-n zbor țâșnește… Prăfuiți, trei mici căței.

-Am ratat-o! spune unul, Salivând cam pofticios. -Te-ai grăbit! mârâie altul, Cu un rânjet urâcios. -Ce ne facem? Îmi e foame, Tremură, ”pierdut”, un glas. -Ne întoarcem iar la mama; Ne așteaptă de vre-un ceas. Cu urechile pleoștite, Și cu cozile la fel, Trei căței, de-o lună-două, Au tulit-o , frumușel. Dintr-o voie neștiută, Ciocârlii, azi nu au prins. Nu știau încă ce-nseamnă, Să ai ”glasu”-n viață ”stins”.

-Cât pe ce… era ”mâncare”… Din instinct, asta știau. -”Cântul” nu ține de foame… Cred că, oameni, se credeau… *