”Chintesența vieții”

-fumul-

Din câmpu-”ntunecat”, de flăcări, Doar moartea se ”răsfiră”-n sol. Un corb, cu pana-”ncărunțită”, Cu pofta-”ncinsă”, dă ocol. Din Cer, lumina se revarsă, Nu ca alin, ci ca să-ncingă, Un jar ”născut” din nebunia gloatei, Ce tot mai vrea, ceva, să ”stingă”. În pâlpâiri, cu gura larg deschisă, Avid de ”hrană”, s-a întins Spre un ”nimic”, rămas cu viață, Să-i dea obolul, ca învins. Pe-o cale șerpuită, fumul urcă În răbufniri de jale, de-o speranță ”dus”, Căci i-a transmis, materia pierită, C-un ”Creator”, ar fi, acolo sus. În el, s-a scurs prea multă viață, Și, ca s-o țină, chiar nu poate, Da-i pare rău, când se disipă, Străine amintiri ciudate. O lege-a ”existențelor”, străbună, Atestă ”Transformarea” ca pe-un ”dat”, Subliniind că ”Totul”, ce se pierde, E, doar în altceva, pe loc, schimbat. Că-i adevăr, îi vine greu a crede, Căci focul ”arzător” nu pare-o farsă, Și nici că el e-o ”chintesență-a vieți”, Când jos o ”vede” ca cenușă, ”arsă”. *