Căutând

un ”i” mic, mare

Cu o minte cam pe ”ducă”, După altceva mai bun, M-am gândit, cam într-o doară, Punctul, chiar pe ”i”, să-l pun. Mă durea, nu-n cot, de viața, Ce, târâș, am cam-prea dus-o, În genunchi, și dând din coate, Căci, mai de nimic, am pus-o. Căutam cu-nfrigurare, Un ”i” mic, mai măricel, Mai ”crescut”, în importanță, Nu chiar pom, ci copăcel. Să-i ridic coroana-n vorbe, Și-n învățături de soi, Ca să nu ajungă, mâine, Doar pe scorbură-un altoi. Să îl ud cu multă milă, Și cu dragoste de voi, Iar pe frunze, cu proverbe, Să îl șterg, de-acide ploi. Drept să crească, nu ca bățul, Ce-i doar sprijin la nevoi, Ca, în vânt uman, sau vifor, Să n-ajungă un gunoi. Rupt de neam, putreziciunea Intră-n rădăcina smulsă, Iară trunchiul rupt își vede, Seva, după pofte, dusă. Apa vieții, ”îmbâcsită”, Năclăiește viziunea, Obturând Lumina cărții, Ce-are, sfântă, rugăciunea. Divagam spre sentimente, Cugetând ”aleator”, C-o să reușesc, în tineri, Să le fac, un loc, și lor. N-am găsit… ei ”pupă” vorba: ”Ubi-i bine-i țara mea”, Și, în slavă, munca simplă, N-o prea săltă… zic că-i grea. Cu răbdarea obosită, De cărat punctul lui ”i”, Am mai încercat, ca omul, Pe-altă ”literă” să-l pui. La-nceput, pe cea a legii, Dar lipsea, în spirit ”duusă”, Prin hățișuri ”inter-loape”, Și, în conturi ”grase”-ascunsă. Mai apoi, pe ”Te-miri-cine”, Viața ne-o decide-n fond, Dar mi s-a cerut, cu pumnul, Ca să fac gurița rond. Cât mai mică, de se poate, Ca și punctul meu firav, Ce, la crasa josnicie, Și-a păstrat bunul nărav. Mi-a rămas cuminte-n minte, Dar, sperând într-o minune, Pun azi punctul, șovăielnic, Nu pe mine, ci pe tine… *