Chemarea stelelor

Într-un Cer, pierdut în noapte, Stele-suflete mai mor. Luna trece-nsingurată; Suferă că-s doar decor. Prea departe să le-atingă, Cu o rază doar, măcar, Ea le simte, cum o cheamă: „Vin-o, n-o fi în zadar!”. Lanțurile-ar vrea să-și rupă, Și, nebună-n zbor de vis, Să le caute-n neantul Prăbușit în alt abis. Ea trăiește-n ”Timpul morții”, Infinit la ce-i menit, Care-a adoptat Pământul, C-un uman, dar ”strict-finit”. Condamnată-i să îi vadă Ca ”materii”, în schimbare, Simple transformări ciudate, Chiar fără justificare. Simte însă, în credință, Sufletele largi, fidele, Ce-și așteaptă-nfrigurate, Zborul, ultim, către stele… *