Ciclul ”plângerii” Veciei

La-nceput a fost oceanul Și-un uscat cu-apă dulce, Dar c-un vânt suflând haotic, Fără chef ca să se culce. Mai apoi, în voia sorții, Viața a ”pășit” spre ”nou”, Și-a înscris, în Veșnicie, Ciclul simplu, printr-un ”ou”.

Prin nașteri vii, făptura mamă, Spre infinit pasu-a făcut, Și, să supună nemurirea, În crunte chinuri s-a zbătut. Pământu-nduioșat de viața Ce îi dădea și lui un țel, A început ca s-o răsfețe, Și să rodească plin de zel. Legende spun, sau doar se știe, Că el și-o lacrimă vărsa, Pentru ”fărâma” de trăire, Ce-o lua în el, de-l ”părăsea”. Din mii de mii de milioane, De mici sărate picături, El a-ncropit adânci oceane, Pentru-altă ”gamă” de făpturi. În Ceru-nalt, în ”puritate”, Pe neșiutele ”alei”, În apa ”aburită”-n soare, A mai păstrat, ”dulceața” ei. În ropot cald, sau în urgie, Păcatele își spală, des, Și-acceptă riduri, ca pâraie, Din munți-nalți, până la șes. În mame-mări, renaște viața, Și ”lacrimi” se întorc în Cer; E ”ciclul plângerii” Veciei, Pentru născuții ce tot pier. *