De din umbră de Vecie

De din umbră de Vecie, Căci, în gând, și-acolo-ajung, Mă privea un Timp haotic, De-mi venea, milos, să-l plâng. N-avea ”sens”, căci Începuturi, Sau Sfârșituri, nu găseai, Și vedeai și Viitorul, Chiar în urmă, când pășeai. Nu erau lucruri ”ca lumea”, Nici în sensul de ”văzut”, Chiar ciudat, căci, parcă, totuși, Aveai dreptul la ”putut”. Vrei ceva, ți-apare-ndată, Nu mai vrei, a dispărut. Singur, mă simțeam aiurea, Prin Neantul ”decăzut”, Ce l-am scos din rândul Vieții, Și-a realului curent, Chiar dacă se ”da ” el mare, Că ar fi, cu noi, decent. Supărat, el, Amintirea, Mi-o ”ștergea” cu un ”ceva”, De nu mai știam de mine, Că sunt om, sau ”altceva”. Mă ”priveam” doar cu vederea; Nu mă ”percepeam” de loc. Doar în minte-mi ”umbla” șoapta: ”De n-oi fii, doar n-o fii foc…” Mă gândeam, în gând adică: ”Dacă n-o fii numai gând? Dacă am ajuns pe mâna Nesfârșitului bolând?” Golul mă-mbia pesemne, Și-ntr-un fel mă amețea, Căci, ca el, ca neființă, Chiar, prea bine, mă ”simțea”. *