Deșteptări diurne

Odihna își pierde suflarea, În freamătul limbii de ceas. În marea dorințelor faste, Din nou se scufundă un vas.

Din vise în vise, uitarea tot crește, Ca pomul în sine, atot-stătător. Un munte își strigă, de veacuri, prezența, Cu glasul pierit, printre noi, răbdător. Un gând mai grăbit alungă tăcerea, Clepsidră a timpului veșnic pierdut. Un râu rătăcit își poartă durerea, Cerșind pentru semeni un strop băut. Lumina din stea se târăște-n neanturi, Cu golul etern peste ea prăbușit. Un codru își sapă tot singur o groapă, Cu cioturi mai crude, de om răvășit. Nimicuri se-alungă pe fugă-ntre ele, Cu vorbe-ncepute, dar fără sfârșit. O ”umbră-figură” se-ndreaptă spre soare, La pas, doar cu viața, și traiul târșit. Din cerga credințelor vechi îngropate, Răzbate o rugă de Domn obosit. În vis se strecoară un scâncet de ziuă, De zarva nocturnă-i și el plictisit. În ceața trezirii acute, diurne, Un vaiet ascuns, în plâns se transformă. Ca bot ascuțit, de a legilor vrere, Iar mușcă din om, trăirea diformă. *